îmi plăcea piesa. Până când un deştept s-a hotărât s-o folosească drept coloană sonoră pentru o reclamă stupidă cu mame şi copii care rânjesc încântaţi în timp ce întind cremă de brânză pe voluptoase felii de pâine. şi un cântecel vesel să cântăm, şi-o fi spus copy-ul.
In a little while from now,
If I'm not feeling any less sour
I promised myself to treat myself (merge asta, şi-o fi spus, omul se gândeşte să se delecteze cu ceva bun de mâncare, de ce nu cu o tartină)
And visit a nearby tower,
And climbing to the top,
Will throw myself off
In an effort to make it clear to who
Ever what it's like when your shattered
Lalalalalala...
Cui îi pasă că ăla moare în chinuri pe fundal?
Lalalala...
Noi păpăm brânzică şi ne bucurăm
Lala
Că, de altfel, toţi ştim engleză.
în altă ordine de idei, mi-am adus aminte de viaţa în înalta societate şi de bucuria celor două cărţi citite pe nerăsuflate în două nopţi consecutive în facultate. Zilele trecute am găsit în biblioteca unei prietene o Iris Murdoch cu pagini îngălbenite şi miros frumos, de studenţie cu tristeţi livreşti şi beţii vesele. Am citit cincizeci de pagini aşteptând pe culoarele facultăţii astăzi, când, într-o bună tradiţie de început de an, am întârziat la curs şi am aşteptat să iasă profa la pauză să-mi pot ocupa discret locul lângă colegii mei, mult mai tineri şi muuult mai entuziaşti. Cursul: unul de publicitate, dacă n-aş fi prea bătrână să mai dau crezare titlului din orar. În aceeaşi bună tradiţie, profa n-a dat pauză. la un moment dat am închis cartea şi mi-am petrecut ultimul sfert de oră (ideea era să stau până la terminarea cursului, s-o văd măcar cum arată şi s-o pot recunoaşte în caz de se iveşte vreodată necesitatea) uitându-mă la valurile de studente care se regrupau în faţa toaletei lângă care mă postasem şi eu, se îmbrăţişau de revedere sau de rămas bun, gureşe, cu aerul ăla veşnic preocupat, numai ele ştiu de ce, specific studentelor la litere. ca de fiecare dată mi-au evocat instantaneu un cârd gâsculiţe. acelaşi, dintotdeauna. 10-12 ani mai târziu şi tinerele "filoloage" arată la fel. aceleaşi feţe din pozele mele făcute în camera de cămin din P5 şi pierdute la curăţenia generală de după vreun chef monstruos.
dacă e să mă întrebe cineva acum, aş spune că vârsta pentru treaba asta e una singură. că nu capacitatea de a învăţa este cea care se pierde odată cu înaintarea în vârstă, ci tocmai disponibilitatea de a te lăsa impresionat, de a te entuziasma. tocmai lucrul pe care îl regret atât de tare şi a cărui iluzie o mai întreţin, ducându-mă (uneori) la şcoală. între noi fie vorba, am învăţat pe de rost solilocviile lui Hamlet şi funcţiile limbajului după Jakobson, am făcut doi ani de feminism şi alţi doi de studii americane, am studiat literatura canadiană şi irlandeză, am învăţat engleză veche timp de trei ani, lingvistică şase, am aprofundat canonul literar, am luat cursuri de jurnalism şi de portugheză şi am redactat o lucrare de dizertaţie de 180 de pagini despre distopie. din toate astea nu mi-au rămas decât foile matricole, amintirea unui úre fæder şi a cursului de literatură britanică a secolului XX când m-am surprins că-l ascultasem pe Colibaba cu gura căscată literally timp de două ore. la urma urmei, ce pretenţii poate avea un om care nu-şi aminteşte mai nimic din ce a făcut săptămâna trecută. (prefer să pun asta pe seama unei memorii neantrenate, în ciuda monoloagelor, în loc să googălesc alzheimer's in young people.)
ajung tot mai des la vorbele prietenelor mele, care, la vremea când le rosteau, trecuseră de pragul critic de 30 în timp ce eu, la cei 27-28 ai mei, încă râdeam şi roşeam prosteşte şi mă grăbeam să le contrazic entuziast. una se plângea că îşi dă seama că nu mai are deloc răbdare, cealaltă că n-o mai impresionează nimic.
on the bright side now, părinţii mei continuă să mă întreţină cu acelaşi entuziasm şi acum, la treizeci şi un pic de ani. cred că şi eu şi ei găsim treaba cu "ţinutul în şcoală" revigorantă. de dragul aceloraşi vremuri. diferenţa e că acum bursa mea de studii coincide cu venirea poştaşului cu pensia ( în primul an de facultate ai mei îmi puneau banii pe cec!)
OK. Sunt bătrână, obosită şi uşor deprimată.
O să mă duc la cursul ăla de publicitate chiar şi numai pentru a afla cine e cretinul care a ales piesa lui O'Sullivan pentru spotul cu brânzici.
In a little while from now,
If I'm not feeling any less sour
I promised myself to treat myself (merge asta, şi-o fi spus, omul se gândeşte să se delecteze cu ceva bun de mâncare, de ce nu cu o tartină)
And visit a nearby tower,
And climbing to the top,
Will throw myself off
In an effort to make it clear to who
Ever what it's like when your shattered
Lalalalalala...
Cui îi pasă că ăla moare în chinuri pe fundal?
Lalalala...
Noi păpăm brânzică şi ne bucurăm
Lala
Că, de altfel, toţi ştim engleză.
în altă ordine de idei, mi-am adus aminte de viaţa în înalta societate şi de bucuria celor două cărţi citite pe nerăsuflate în două nopţi consecutive în facultate. Zilele trecute am găsit în biblioteca unei prietene o Iris Murdoch cu pagini îngălbenite şi miros frumos, de studenţie cu tristeţi livreşti şi beţii vesele. Am citit cincizeci de pagini aşteptând pe culoarele facultăţii astăzi, când, într-o bună tradiţie de început de an, am întârziat la curs şi am aşteptat să iasă profa la pauză să-mi pot ocupa discret locul lângă colegii mei, mult mai tineri şi muuult mai entuziaşti. Cursul: unul de publicitate, dacă n-aş fi prea bătrână să mai dau crezare titlului din orar. În aceeaşi bună tradiţie, profa n-a dat pauză. la un moment dat am închis cartea şi mi-am petrecut ultimul sfert de oră (ideea era să stau până la terminarea cursului, s-o văd măcar cum arată şi s-o pot recunoaşte în caz de se iveşte vreodată necesitatea) uitându-mă la valurile de studente care se regrupau în faţa toaletei lângă care mă postasem şi eu, se îmbrăţişau de revedere sau de rămas bun, gureşe, cu aerul ăla veşnic preocupat, numai ele ştiu de ce, specific studentelor la litere. ca de fiecare dată mi-au evocat instantaneu un cârd gâsculiţe. acelaşi, dintotdeauna. 10-12 ani mai târziu şi tinerele "filoloage" arată la fel. aceleaşi feţe din pozele mele făcute în camera de cămin din P5 şi pierdute la curăţenia generală de după vreun chef monstruos.
dacă e să mă întrebe cineva acum, aş spune că vârsta pentru treaba asta e una singură. că nu capacitatea de a învăţa este cea care se pierde odată cu înaintarea în vârstă, ci tocmai disponibilitatea de a te lăsa impresionat, de a te entuziasma. tocmai lucrul pe care îl regret atât de tare şi a cărui iluzie o mai întreţin, ducându-mă (uneori) la şcoală. între noi fie vorba, am învăţat pe de rost solilocviile lui Hamlet şi funcţiile limbajului după Jakobson, am făcut doi ani de feminism şi alţi doi de studii americane, am studiat literatura canadiană şi irlandeză, am învăţat engleză veche timp de trei ani, lingvistică şase, am aprofundat canonul literar, am luat cursuri de jurnalism şi de portugheză şi am redactat o lucrare de dizertaţie de 180 de pagini despre distopie. din toate astea nu mi-au rămas decât foile matricole, amintirea unui úre fæder şi a cursului de literatură britanică a secolului XX când m-am surprins că-l ascultasem pe Colibaba cu gura căscată literally timp de două ore. la urma urmei, ce pretenţii poate avea un om care nu-şi aminteşte mai nimic din ce a făcut săptămâna trecută. (prefer să pun asta pe seama unei memorii neantrenate, în ciuda monoloagelor, în loc să googălesc alzheimer's in young people.)
ajung tot mai des la vorbele prietenelor mele, care, la vremea când le rosteau, trecuseră de pragul critic de 30 în timp ce eu, la cei 27-28 ai mei, încă râdeam şi roşeam prosteşte şi mă grăbeam să le contrazic entuziast. una se plângea că îşi dă seama că nu mai are deloc răbdare, cealaltă că n-o mai impresionează nimic.
on the bright side now, părinţii mei continuă să mă întreţină cu acelaşi entuziasm şi acum, la treizeci şi un pic de ani. cred că şi eu şi ei găsim treaba cu "ţinutul în şcoală" revigorantă. de dragul aceloraşi vremuri. diferenţa e că acum bursa mea de studii coincide cu venirea poştaşului cu pensia ( în primul an de facultate ai mei îmi puneau banii pe cec!)
OK. Sunt bătrână, obosită şi uşor deprimată.
O să mă duc la cursul ăla de publicitate chiar şi numai pentru a afla cine e cretinul care a ales piesa lui O'Sullivan pentru spotul cu brânzici.
Postări
